Eficiența concluziilor orale din perspectiva Comunicării judiciare. O abordare experimentală

Nota autorului: Deși acest studiu pornește de la relatarea în presă a derulării unei ședințe de judecată, unde judecătorul și avocații implicați sunt ușor de identificat, autorul precizează că analiza nu vizează în niciun fel evaluarea comportamentului sau deciziilor acestora. Demersul vizează exclusiv dezvoltarea abordărilor științifice privind desfășurarea ședinței de judecată, din perspectiva tehnicilor Comunicării judiciare promovată prin lucrarea Convinge judecătorul – Tehnica și arta convingerii instanței (editura Wolters Kluwer, 2014). Autorul respinge, ca fiind împotriva regulilor loialității față de judecător și confraternității fața de avocați, orice interpretare referitoare la critica susținerilor și hotărârilor luate de judecătorii și avocații în proces.

Judecătorul: „Nu ne înrobiți!”

O imagine care se repetă, în diferențe doar de nuanțe, de câteva mii de ori pe zi în instanțele noastre[1]. O sală de judecată ca oricare alta. Sala freamătă într-un murmur mărunt, dar insistent. Avocatul, cu foile întinse pe întreaga tăblie a mesei, continuă să vorbească. Sunt concluziile orale, vorbește de multă vreme. Din când în când ridică privirea, dar, în rest, stă cu ea sprijinită de hârtiile din fața lui, scoase la imprimantă .

Judecătorul privește în gol, pe deasupra umărului lui, fixând cumva vag ultima bancă. Grefierul stă cu pixul în aer, apoi îl coboară brusc și notează ceva febril, după care iarăși se oprește, ridică vârful vertical și așteaptă. Se uită concentrat la buzele avocatului și așteaptă cuvintele care vor declanșa iarăși consemnarea mecanică în caiet. Procurorul nu a mai ridicat capul din dosarul din fața lui de 10 minute.

Desfășurarea evenimentelor în continuare poate urmări câteva scenarii posibile, nu foarte multe. Este posibil ca avocatul să încheie rapid, fiindcă deja epuizase susținerea. Este posibil să înțeleagă din vreun gest mai subtil sau nu al judecătorului că este momentul să încheie ceva mai devreme de finalul programat. Este posibil ca judecătorul să-l oprească, începând să pună întrebări punctuale, pe lucruri pretins neclare din expunerea orală. Sau este posibil ca avocatul să continue neîntrerupt să vorbească încă o oră.

Noi vom urmări însă, în folosul cercetării noastre și a cauzei Comunicării judiciare, desfășurarea consemnată[2] de un jurnalist care a participat la ședință, aflată și ea în rândul scenariilor posibile.

Judecătorul izbucnește:
– Mai aveți 3 minute.
– Nu se poate…
– Vă solicit cu respect sa terminați în 3 minute!
– Și eu vă rog cu respect să mă lăsați să închei!
– Concluziile nu înseamnă să citiți de pe foi.
– Dar nu citesc… mă uit să zic cu exactitate anumite date.
– Nu vorbiți două minute fără să vă uitați pe pagini… Nu ne înrobiți! Vorbiți de multă vreme. Aveți 3 minute de acum!

Judecătorul a rostit ultima replică autoritar și teatral, lovind cu palma în masă. Cronicarul consemnează că avocatul vorbea deja de aproape două ore și că procesul începuse cu 4 ore în urmă. A mai vorbit o vreme, după care judecătorul, cu aceeași expresie de voință pe chip, l-a oprit definitiv: „Ați depășit timpul. Vă rog să încheiați”. Apoi comunică către ceilalți avocați care așteptau să le vină rândul decizia luată. Durata concluziilor se limitează la maxim o jumătate de oră pentru fiecare avocat, în baza art. 388 alin. 3 din Cod Procedură Penală. Le aduce, de asemenea, la cunoștință că au posibilitatea să depună concluzii scrise la dosar, în termen de 7 zile.

Pentru că ceea ce jurnalistul a consemnat din această ședință de judecată reprezintă un material didactic de excepție pentru studiul aplicat al Comunicării judiciare, în cazul de față în legătură cu regulile concluziilor orale în fața instanței, vom reproduce și celelalte rigori de comportament judiciar solicitate de judecător:

– Au fost administrare destule mijloace de probă. Suferim de maladia lipsei de sinteză.
– Vă rog, cuvinte clare și forme juridice clare, în legătură cu discuțiile contradictorii în ce privește o schimbare de încadrare juridică.

Către procuror în timpul concluziilor orale: Vorbiți prea complicat pentru a consemna grefierul. Instanța pune în vedere reprezentantului parchetului să depună și sub formă de note scrise.

Premise și truisme

Orice face avocatul în fața instanței ar trebui să se subordoneze unui scop precis. Depune cereri, ridică excepții, invocă apărări pentru a obține maximul posibil din situația juridică a clientului său. Niciun avocat nu-și dorește în mod programatic să piardă procesul și este rezonabil să credem că va evita să facă acele lucruri despre care are cunoștință că vor duce inevitabil la acest deznodământ.

Dimpotrivă, putem presupune cu destulă certitudine că avocatul își dorește să câștige procesul în favoarea clientului său. Ar trebui să mergem mai departe cu acest raționament și să consemnăm, ca fiind o axiomă, că procesul nu poate fi câștigat decât de cel căruia instanța îi dă dreptate. Cum instanța înseamnă întotdeauna, în abordarea pragmatică pe care o propunem, judecători concreți, credem că se susține cu îndreptățire în acest pas silogismul potrivit cu care procesul va fi câștigat de către cel căruia judecătorul sau judecătorii din complet, în calitatea lor de persoane cu însușiri raționale și emoționale umane, îi dau dreptate.

E un fel mai riguros de a spune truismul că avocatul depinde de judecător. Un judecător văzut, însă nu ca un mecanism inert și abstract, ci ca persoană concretă, cu raționamente și emoții personale, cu concepții despre viață și chiar prejudecăți individuale, cu bune și rele, cu sentimente și așteptări personale, cu un nivel de pregătire științifică, profesională și cu experiență diferite de la caz la caz. Judecătorul nu este Der Mann ohne Eigenschaften al lui Musil[3].

În fața acestui judecător uman (să ne înțelegem bine, singurul întâlnit în orice instanță din lumea asta care nu este cerească) îți poți crește șansele de a-ți atinge scopul, dacă îl cunoști și îl anticipezi bine, dacă îi știi preferințele, dacă îți adaptezi comportamentul, dacă reușești să-l convingi la nivel logico-rațional, dacă eviți asperitățile emoționale, dacă… În cele din urmă, miza finală a prezenței profesionale în fața judecătorului este persuasiunea lui, orientarea lui logică și emoțională în sensul dorit, crearea intimei convingeri a acestuia cu privire la problema dedusă judecății lui.

Comunicarea judiciară sau știința eficienței în instanță

Acesta este punctul în care vom defini drept obiect de cercetare a Comunicării judiciare pe care o promovăm comportamentul judiciar formal și informal al subiecților implicați în soluționarea dosarelor de judecată, relaționarea complexă parte/avocat-instanță, procedeele, tehnicile, regulile și principiile care stau la baza caracterului persuasiv al procesului de comunicare în instanță, teoria și practica comunicării verbale și non-verbale eficiente într-un spațiu tehnic bine delimitat. Comunicarea judiciară studiază procesele logice și psihologice precum și formele lingvistice și non-verbale care influențează eficiența comunicării în cadrul instanțelor de judecată.

Pentru că metoda noastră de cercetare este și va rămâne cea empirică, ne vom întoarce la modelul experimental care a declanșat această analiză. Să verificăm, cu instrumentele de lucru ale comunicării judiciare, ceea ce s-a întâmplat în sala de judecată.

Cursurile și tratatele teoretice, tradiția orală a avocaților, iar uneori și practica supraestimează importanța concluziilor orale în fața judecătorului. Realitatea și chiar bunul-simț spun că preponderent dosarele se câștigă prin strădanie făcută în scris. Expunerile orale sunt spectaculoase, pot puncta uneori la impresia artistică în fața unui public neavizat, dar au o eficiență limitată. Rareori convingerea judecătorului se formează în sala de judecată și foarte rar o soluție poate fi schimbată doar printr-o performanță orală deosebită.

Judecătorul este un ascultător slab

Omul este proiectat fiziologic să fie un foarte prost ascultător. În activitatea socială curentă, reținem puțin din ceea ce auzim.

În primul rând, viteza de gândire curentă a omului este mai mare decât viteza cu care putem vorbi. Viteza medie cu care o persoană obișnuită vorbește este de 125 de cuvinte pe minut[4]. Avem însă capacitatea mentală de a înțelege pe cineva vorbind cu 400 de cuvinte pe minut, asta presupunând că ar exista cineva capabil de această performanță. Atunci când ascultăm pe cineva, folosim doar 25% din capacitatea noastră mentală. Acest lucru explică tehnic de ce este greu să te concentrezi o perioadă lungă pe expunerea orală a celui din fața ta: gândurile îți fug la propriu.

În al doilea rând, suntem ascultători total ineficienți. Studiile demonstrează că ascultătorul obișnuit nu reține dintr-o prezentare de 10 minute mai mult 50% din ceea ce s-a spus. În 48 de ore, această memorie se înjumătățește, rămânând o eficiență de doar 25% din ceea ce s-a vorbit.

Judecătorul, oricât de antrenat ar fi să rețină, și presupunând că ar avea și determinarea să asculte și să urmărească toată expunerea avocatului, nu va face nici el excepție notabilă: își va aduce aminte la pronunțare, doar parțial, complicațiile factuale și juridice expuse oral de avocat. Cu cât momentul deciziei va fi mai îndepărtat (urmează alte dosare, pronunțarea se amână), cu atât cantitatea informațională reținută va fi mai mică, desigur mult sub 25%.

De notat nu-și poate nota decât ideile principale, raționamentele juridice mari, cele care desigur se găsesc și în scris. Grefierul însuși notează sintetic, în măsura în care înțelege („Vorbiți prea complicat pentru a consemna grefierul”) și doar cu o finalitate limitată, pentru a redacta practica.

Judecătorii nu citesc caietul de note al grefierului pentru a-și readuce aminte detaliat în vederea luării deciziei expunerea orală. Judecătorii nu audiază nici înregistrările audio ale ședinței, doar pentru a-și împrospăta memoria performanței orale la care au asistat. Iau decizia bazându-se pe piesele din dosar și pe formarea în timp, pas cu pas, a unei păreri asupra situației juridice din dosar.

Importanța și funcțiile reale ale concluziilor orale

Concluzionăm că o expunere orală prelungită în fața judecătorului este ineficientă sub aspectul finalității ei. Nu atârnă în mod decisiv în mecanismul de formare a convingerii judecătorului și de luare a deciziei. Neavând un rol pozitiv determinant, concluziile orale pot avea însă unul negativ. Ele reprezintă întotdeauna o ultimă impresie subiectivă a judecătorului în legătură cu dosarul pe care tocmai îl va închide și cu privire la prestanța și atitudinea subiecților lui. Fiind o formă de interacțiune socială, calitatea, cantitatea, conținutul și forma comunicării orale produc asupra receptorului, judecătorul în cazul nostru, emoții, trăiri, gânduri, stări sufletești.

Judecătorul se poate amuza, poate fi uimit, poate fi încântat, poate fi extaziat, dar la fel de bine se poate enerva, se poate plictisi, se poate irita ori poate fi scos din sărite (“Aveți 3 minute de acum!” – și a bătut cu palma în masă). De ce e important să lași o ultimă impresie bună judecătorului? Nu numai Comunicarea judiciară are răspunsul previzibil, ci și elementarul instinct de supraviețuire.

Concluziile orale au însă o altă funcție procesuală. Deși relevanța lor în mecanismul decizional al judecătorului este minoră, ele joacă un rol important în regia procesului civil sau penal în România. Etapa concluziilor pe fond este momentul de glorie a avocatului din dosar, iar judecătorul știe asta și în principiu este dispus să-l respecte. În punerea în scenă a procesului, etapa concluziilor orale, adică vorbitul sintetic liber de către avocat, este bine determinată.

La fel cum judecătorul trebuie să dea ultimul cuvânt inculpatului, pentru că scenariul procedural prevede asta ca pe o formalitate necesară, la fel el trebuie să permită avocatului să-și pună în scenă o mică reprezentație a talentului în vorbitul liber. Este o convenție asumată. Avocatul trebuie să aibă ocazia să-și încheie prestația tehnică în dosar prin apelul la practica unei retorici orale de tip clasic: concluziile orale. Judecătorul este dispus să permită reprezentația, indiferent de cât de puțin ajutor practic pentru soluția în dosar va primi din asta, dar va limita abuzul („Vorbiți de multă vreme!”).

Exprimarea orală nu are nicio legătură cu cea așternută în scris. Au reguli diferite, transmit informația în mod diferit, sunt receptate în mod diferit. Vorbitorul nu are decât o șansă să fie înțeles. Dacă a pierdut momentul, el este nerepetabil. Atunci când urmărește un text scris, lectorul poate oricând reveni să recitească, pentru a analiza un argument sau o afirmație. Oralitatea înseamnă însă volatilitate. Atunci când avocatul vorbește instanței, trebuie să păstreze, dacă vrea să fie urmărit, oralitatea. Dacă vorbește ca și când și-ar citi notele scrise, încalcă regulile jocului și sfidează limitele fiziologice ale judecătorului („Concluziile nu înseamnă să citiți de pe foi”).

Iese din regia procesului și transformă în mod egoist momentul concluziilor orale în moment de glorie personală, desconsideră locul, momentul și autoritatea celui din fața lui (”Nu vorbiți două minute fără să vă uitați pe pagini… Nu ne înrobiți!”).

Desigur, judecătorul are obligația profesională să asculte orice. Până la o limită o va și face. Însă, dacă într-adevăr avocatul își propune să-l convingă și să câștige procesul, își va permite să spună orice și oricum, asumându-și orice risc? Pentru a fi convins, judecătorul trebuie mai întâi, previzibil, să fie atent. Nu poți convinge pe cineva care nu te urmărește. Cu atât mai puțin îl poți convinge pe cel pe care îl torturezi, abuzând de timpul pe care e obligat să ți-l acorde („Suferim de maladia lipsei de sinteză”).

Judecătorul este un tehnician al dreptului. Judecătorii zilei de astăzi nu au disponibilitatea pentru a asculta exordii nesfârșite și a se entuziasma în fața figurilor stilistice și tehnicii oratorice stăpânite de vorbitor. Au nevoie de o comunicare tehnică, în vorbe și construcții juridice clare. („Vă rog, cuvinte clare și forme juridice clare”.)

Ei își doresc concluzii clare, complete, incontestabile, care să lămurească pe deplin situația juridică. Își doresc și așteaptă ca avocații să performeze în primul rând în ce privește acuratețea tehnică. Nu vor paronomază, antanaclază, calambur, catahreză ori metonimii, adică figurile retorice clasice, pentru că nu au ce face cu ele. După terminarea ședinței, judecătorul are de luat o hotărâre și i-ar prinde bine un ajutor de specialitate, aplicat, de la avocat.

Concluzia

Ca orice metodă științifică, Comunicarea judiciară pe care o propunem are reguli, tehnici și instrumente specifice[5].

Valorile ei fundamentale sunt pragmatismul, realismul, minimalismul, eficiența și dezambiguizarea. Metoda oferă suficiente instrumente pentru analiza teoretică și empirică a tuturor mecanismelor și proceselor psihologice, cognitive și de comunicare care au loc în legătura cu soluționarea dosarelor în instanțele de judecată.


[1] În 2014, instanțele judecătorești au scos pe fond peste 8.350 de dosare pe zi lucrătoare.
[2] CluJust: Judecător către Mateuț la Judecătoria Cluj-Napoca: ”Concluziile nu înseamnă să citiți. Mai aveți 3 minute, de acum!”.
[3] Omul fără însușiri, titlul operei de referință (1930) a autorului german Robert Musil (1860-1942).
[4] Date preluate din Models of Working Memory: Mechanisms of Active Maintenance and Executive Control, by Akira Miyake and Priti Shah, © Cambridge University Press, 1999.
[5] Un exemplu aici.

One thought on “Eficiența concluziilor orale din perspectiva Comunicării judiciare. O abordare experimentală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *