Despre etica scrierii juridice

ethicsCititorul acestui articol se poate întreba ce conţinut îşi propune să acopere un astfel de titlu. Ca să vă răspund, trebuie să încep cu o confesiune. Aceste rânduri reprezintă frământările mele, în calitate de judecător, deci practician al dreptului, dar şi de profesor, deci om care are responsabilitatea pregătirii viitorilor jurişti, precum şi, din ambele perspective, de om care citeşte pentru a scrie şi scrie pentru a fi citit, frământări legate de unele aspecte ale felului şi motivaţiei de a scrie texte juridice. Am pornit de la particular pentru a ajunge la general şi a găsi un nume sumei de idei despre care doresc să vă vorbesc. Voisem să intitulez acest demers „Etica scrierii juridice„, dar am realizat, citind ce alţii au scris deja, că ceea ce doresc eu să tratez reprezintă o mică parte a acestui subiect, astfel că, pentru a nu-l induce în eroare, chiar din greşeală, pe cel care citeşte, am ales să amintesc doar câteva probleme specifice spaţiului juridic românesc contemporan despre acest subiect, iar titlul reflectă acest lucru.

In majoritatea facultăţilor de drept, se învaţă prea puţin despre metodologia scrierii juridice, cu atât mai puţin despre etica ei. Dacă pornim acest demers căutând bibliografie pe internet, vom constata că cea în limba română e aproape inexistentă, iar, dacă extindem căutarea într-o limbă de circulaţie internaţională, cum ar fi engleza, descoperim că majoritatea studiilor se referă la conţinutul unei hotărâri judecătoreşti. Scrierea juridică, însă, este departe de a se rezuma la atât, chiar dacă, în concret, unele hotărâri judecătoreşti sunt, de multe ori, dătătoare de ton nu doar în ceea ce priveşte jurisprudenţa, ci şi doctrina juridică.

Dacă ne referim doar la proces, scriere juridică înseamnă şi cererea redactată de avocat, şi rechizitoriul procurorului, şi opinia juridică a unui profesor de drept, exprimată la solicitarea uneia dintre părţi. Dintr-o altă perspectivă, scriere juridică înseamnă lucrări de licenţă, disertaţii, teze de doctorat, studii, monografii, manuale, tratate etc.

Din perspectiva avocatului, etica scrierii înseamnă, printre altele, să prezinte corect starea de fapt şi să propună o încadrare în drept corectă după conştiinţa şi ştiinţa sa, ţinând, în acelaşi timp, seama de interesele clientului. Uneori, este dificilă menţinerea unui echilibru între cele două, însă inducerea în eroare a judecătorului nu poate avea vreo justificare, nici morală, nici legală.

Dacă avocatul este şi profesor de drept, responsabilitatea sa este mai mare, pentru că, pe de o parte, numele său este de natură să dea greutate argumentaţiei juridice, iar, pe de altă parte, el trebuie să împace interesele clientului şi poziţia sa subiectivă din proces cu modul în care a predat problema de drept studenţilor săi, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, judecătorul sau adversarul poate fi unul dintre ei. Nu este etic să schimbi raţionamentul juridic de dragul unui onorariu, decât dacă justifici schimbarea în general a opticii asupra instituţiei de drept în cauză, iar această schimbare trebuie să se reflecte şi în activitatea de predare viitoare. Este, însă, etic să aduci în faţa judecătorului, ca reprezentant al reclamantului, adică al celui care investeşte instanţa cu o cerere, o problemă de drept dezlegată altfel de restul doctrinei şi de jurisprudenţă, chiar dacă există riscul de a pierde cauza. Aceasta deoarece o astfel de atitudine înseamnă o asumare responsabilă a unei opinii doctrinare publicate, argumentată anterior şi predată în şcoală ca atare. A determina o schimbare a jurisprudenţei este un lucru firesc şi benefic pentru sistemul juridic în general, este corect din punct de vedere etic inclusiv faţă de client, dacă îi sunt explicate posibilele consecinţe negative (riscul de a pierde procesul, cu consecinţa de a nu-şi recupera cheltuielile de judecată şi de a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de cealaltă parte).

Dacă rămânem pe tărâmul opiniilor exprimate de profesorii de drept în cazul unor procese aflate pe rolul instanţelor, constatăm că se înmulţesc situaţiile în care, fără a fi avocaţi ai vreuneia dintre părţi, la cererea şi cu plata corespunzătoare din partea părţii interesate, în calitate de reputaţi doctrinari, profesori de drept exprimă o opinie cu privire la dezlegarea în drept a cauzei. Este aceasta o încercare de influenţare a judecătorului? Credem că răspunsul este unul pozitiv. Dacă nu ar fi aşa, opinia contra cost ar fi cuprinsă în concluziile scrise ale avocatului părţii, fără referire la autorul ei. Argumentele ar convinge în sine, fără ca numele autorului să fie pomenit în vreun fel. Din păcate, cădem, de multe ori, în păcatul (şi aceasta nu numai în materie juridică) de a ne lăsa seduşi de numele unor autori şi de a nu mai examina critic scrierea. O astfel de practică este cu atât mai puţin etică cu cât expertiza pe interpretarea dreptului (problema comportă anumite discuţii atunci când este vorba de aplicarea dreptului străin) nu este admisă ca mijloc de probă, interpretarea dreptului fiind atributul judecătorului. Desigur, poate fi exprimată o opinie, aprobativă sau critică, asupra unei hotărâri judecătoreşti, după ce aceasta a fost redactată şi adusă la cunoştinţă publică. Aceasta nu implică dimensiuni etice decât, eventual, cu privire la tonul folosit, atunci când sunt utilizaţi termeni ce ar putea ofensa pe cel a cărui hotărâre este analizată, şi chiar pe cititor.

Dimensiuni etice are şi opinia procurorului exprimată, de exemplu, în rechizitoriu. Astfel, rechizitoriul trebuie să reflecte starea de fapt rezultând din dosar, şi nu alta, cu trimitere la file, atunci când se fac referiri la probe şi evitarea unor formulări care enumeră probele cu titlu exemplificativ, precum şi să prezinte, în argumentare, doar probele administrate cu respectarea legii. Intr-un exemplu recent apărut într-o publicaţie online şi care a născut vii controverse în rândul judecătorilor şi procurorilor, judecătorul care a pronunţat o soluţie de achitare face un adevărat rechizitoriu al rechizitoriului, înlăturând probele administrate nelegal şi apostrofând, în cele din urmă, mai mult sau mai puţin direct, întregul Parchet, despre al cărui dosar era vorba.

Şi aici ajungem şi la etica scrierii judecătorului, fără să ne propunem să epuizăm, nici pe departe, acest subiect şi folosind doar acest exemplu, care se impune a fi criticat din perspectiva temei pe care ne-am propus-o. Aceasta pentru că judecătorul trebuie să folosească un limbaj neutru, chiar dacă nu neapărat întotdeauna sec şi formal, atunci când redactează o hotărâre şi să se abţină de la a face remarci generalizatoare.

Scrierea juridică făcută în scop de publicitate, indiferent că emană de la procuror (şi exemplele în acest sens sunt frecvente, din păcate) sau de la judecător ridică probleme de etică.

Hotărârea judecătorească este supusă criticilor în diverse moduri, cel mai frecvent, prin exercitarea căilor de atac. Uneori, tonul folosit de părţi sau de avocaţi este nepotrivit raportat la solemnitatea actului de justiţie. Alteori, cuprinsul hotărârii pronunţată în calea de atac reprezintă, de fapt, o critică a judecătorului a cărui hotărâre se atacă, în loc să fie doar a opiniei juridice exprimată de acesta.

In ceea ce priveşte cărţile de drept, nu intenţionăm să vorbim despre plagiat, ci doar să amintim dimensiunea etică a acestuia în ceea ce priveşte alţi autori, pentru că atunci când nume considerate importante din anumite puncte de vedere, nu exclusiv şi uneori nici măcar preponderent doctrinare, sunt dovedite că au plagiat, oricine poate fi acuzat cu uşurinţă şi poate fi pus în situaţia de a se apăra, deşi nu are vreo vină. Sunt situaţii în care nici măcar nu poate exista vreo apărare faţă de o astfel de acuzaţie, pentru că este generală şi formulată de un neiniţiat.

O altă problemă de etică, care nu cred că este doar a scrierii juridice, se ridică în cazul autorilor prolifici, care scriu mai multe studii, mai nou, chiar cărţi într-un an, uneori despre teme juridice diverse, şi cu care cercetătorul real nu poate concura în volum, iar calitatea scrierii este puţin controlată, atât de edituri, cât şi de mediul academic, atunci când este vorba de evaluarea în vederea acordării unor titluri didactice.

In vederea obţinerii succesului de piaţă, sunt folosite mijloace de publicitate ce au doar o legătură tangenţială şi greu de cuantificat cu cercetarea ştiinţifică, cum ar fi participarea la comisiile de elaborare ale noilor coduri (unde contribuţia personală, mai exact, lipsa ei, e greu de dovedit) şi conferinţe organizate pe tema acestora sau/şi asocierea cu nume deja consacrate.

Cadre didactice din învăţământul universitar sau/şi formatori ai Institutului Naţional al Magistraturii ori ai Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor folosesc scrierea juridică în scopuri aparent mercantile, prin impunerea implicită, ca urmare a participării autorilor în mod constant în comisii de examene, a unui anumit manual ca bibliografie pentru examenele de admitere în profesii.

In fine, am lăsat la urmă o chestiune legată de noile coduri. Deşi, aparent, asistăm la o adevărată hemoragie a cărţilor pe această temă, nu putem să nu observăm reticenţa autorilor Codului civil, relativ recent intrat în vigoare, de a scrie despre acesta. Este o problemă de etică lipsa scrierii în această situaţie, precum şi refuzul punerii la dispoziţia altor cercetători a surselor şi a bibliografiei utilizate de redactori pe bani publici? întrebarea era, desigur, retorică.

Este greu de tras o concluzie, pentru că subiectul este unul vast şi, din păcate, inepuizabil. In acest moment, poate singura concluzie ar fi că încă există multă lipsă de etică în scrierea juridică românească.

* Acest articol despre scrierea juridică a fost publicat în revista Tribuna nr. 251/2013, pg. 24.  Mulțumim autorului pentru dreptul de preluare.

 

 Dacă aveți alte păreri asupra acestui subiect vă așteptăm comentariile. Dacă vă interesează subiectul legal writing / scrierea juridică vă așteptăm comentariile. castigaprocese.ro se află în alcătuirea unei echipe editoriale formată din persoane pasionate de tehnicile, metodele, abilitățile și metodologiile de realizare a documentelor de natură juridică, respectiv de  tehnica și arta persuasiunii instanței. Dacă vă recunoașteți în această descriere vă rugăm să ne contactați.  

 

One thought on “Despre etica scrierii juridice

  1. Iata un subiect care merita o dezbatere mai aprofundata….Pentru a adauga putina „bezina” focului acestei dezbateri, exista o veche zicala cinica, care spune…Daca faptele de contrazic, contrazice dreptul; Daca te contrazice dreptul, contrazice faptele. Si daca si faptele si dreptul nu iti dau castig de cauza, ataca partea adversa! Altfel, Arthur Schopenhauer, marele filozof german are un eseu memorabil despre scriere, pe care sper sa il pot gasi si posta pentru o eventuala discutie, aici. In el trateaza subiectul lipsei de etica a celor care „scriu” (pas ca change in ultimele mii de ani in privinta asta, nu e asa?). Si doi, exista metode prin care poti adresa, intr-un mod foarte etic argumentele partii adverse, si sper sa scriu in viitor despre ele. Nu este nevoie sa te contrazici singur, daca esti „expert” si profesor de drept, nu este nevoie sa creezi judecatorului parerea deplorabila pe care o descrie Andreea Chis in articolul de mai sus. Pe de alta parte, „panica” pe care uneori am remarcat-o la avocati sau alti profesionisti ai dreptului, atunci cand au de a face cu un „brief” sau alt document legal aparent extrem de bine argumentat si care face praf cazul „clientului” propriu, cred ca tine si de o anume „nedeprindere” cu arta argumentului legal. Sper insa sa putem vorbi despre toate acestea, mai in detaliu, curand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *