De ce a uitat Google portalul instantelor?

google-2O foarte recentă decizie a Curții Europene de Justiție a încins pentru puțină vreme discuția despre datele persoanele şi dreptul la viață privată pe internet. Discuţia a fost rapid preluată de presă și bagatelizată. Câteva materiale, nu cu mult mai bune dar oarecum mai tehnice, au apărut pe site-urile noastre de specialitate. În graba de a traduce, a calchia din engleză și alte limbi europene și de a copia din stânga sau din dreapta, comentatorii au omis să constate ceva extrem de interesant: portalul instanțelor a dispărut de pe Google. Mai exact datele de pe portalul instanțelor referitoare la dosare și ședințe de judecată, care până de curând erau în mod direct accesibile pe motorul de căutare american au devenit în prezent invizibile. Bineînțeles că nu e nici o întâmplare. La data de 31 mai 2014 s-a întâmplat ceva și în mod obligatoriu aceasta are legătură cu decizia Curții europene din 13 mai.[Tweet „Portalul instanțelor a dispărut de pe Google.”]

Aparent, decizia de a nu mai permite indexarea datelor din portalul instanțelor judecătorești (portaljust.ro) aparține operatorului acestuia, Indaco Systems. Cei care se pricep mai bine ca mine la aspectele tehnice mi-au spus că aceștia au modificat o directivă specială într-unul din fișierele lor, interzicând astfel motorului de căutare Google să mai facă indexări. Altfel spus, prin voința administratorului portalului, acesta a devenit invizibil pentru gigantul american.

Indiferent că lucrurile stau așa, sau chiar Google și-a modificat unilateral atitudinea, câteva discuții despre impactul recentei decizii asupra datelor despre dosare vehiculate public trebuie făcute.

Decizia[1] din 13 mai 2013 a confirmat dreptul persoanelor fizice de a solicita operatorilor motoarelor de căutare pe internet să șteargă anumite informații cu caracter personal, atunci când acestea sunt inadecvate, irelevante sau excesive în raport cu scopul pentru care acestea au fost inițial procesate, ținând cont și de vechimea lor.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în mod fundamental, următoarele:

1. Prin explorarea în mod automat, constant și sistematic a informațiilor publicate pe internet, operatorul unui motor de căutare efectuează o „colectare” a datelor în sensul Directivei 95/46/CE[2]. Operatorul „extrage”, „înregistrează” şi „organizează” aceste date în cadrul programelor sale de indexare, după care le „stochează” pe serverele sale şi, după caz, le „dezvăluie” şi le pune la dispoziţia utilizatorilor săi sub forma unor liste de rezultate.

2. Operaţiunile menţionate de directivă trebuie calificate drept prelucrare a datelor personale chiar dacă privesc exclusiv informaţii deja publicate ca atare în mass-media. O derogare generală de la aplicarea directivei într-o asemenea ipoteză ar lipsi directiva în mare parte de sens.

3. Operatorul motorului de căutare este şi operatorul prelucrării datelor cu caracter personal, în sensul directivei, dat fiind că el este cel care stabileşte scopurile şi mijloacele acesteia.

4. Operatorul motorului de căutare este obligat, în anumite condiţii, să elimine de pe lista de rezultate, afişată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, link-urile către paginile web publicate de terţi şi care conţin informaţii referitoare la această persoană. Curtea precizează că o astfel de obligaţie poate exista şi în ipoteza în care acest nume sau aceste informaţii nu sunt şterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menţionate este licită.

5. Efectul ingerinţei în drepturile persoanei este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul şi motoarele de căutare, acestea din urmă conferind informaţiilor cuprinse în listele de rezultate un caracter ubicuu. Având în vedere gravitatea potenţială a unei asemenea ingerinţe, aceasta nu poate fi justificată, potrivit Curţii, doar prin interesul economic al operatorului motorului de căutare privind prelucrarea datelor.

Rămâne acum să facem un efort individual de extrapolare analitică și să răspundem la întrebarea dacă portalului instanțelor, spațiului virtual în care se centralizează, înregistrează, stochează și se dezvăluie către publicul larg date despre litigiile persoanelor, i se pot aplica cele 5 constatări de mai sus. Fiind vorba despre o provocare individuală, nu voi trișa și nu voi anticipa propria mea analiză.

Trebuie totuși spus că noțiunea juridică de drept la uitare (droit à l’oubli) vine din legislația franceză și vizează chiar drepturile persoanelor aflate în cursul unor proceduri judiciare. Originar el reprezintă dreptul persoanei condamnate la un anumit grad de „uitare“. După executarea pedepsei, persoana are dreptul de a nu mai fi publicate detalii despre o condamnarea sa, de a fi uitat.

Astfel fiind, [Tweet „Are obligația internetul românesc să uite datele vizând soluțiile judecătorești?”] Deocamdată gigantul Google „a uitat” portalul instanțelor. Vom vedea ce urmează.

[1] Cauza C-131/12 – Google Spain SL, Google Inc. vs. Agencia Española de Protección de Datos și Mario Costeja González.
[2] Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

5 thoughts on “De ce a uitat Google portalul instantelor?

  1. Termenul corect este „a ignora” si nu „a uita” deoarece Google afiseaza doar trimiteri la pagini EXISTENTE si nu la versiuni mai vechi ale paginilor respective. Versiunile anterioare sunt „uitate” in mod natural. Conform acestei decizii Google este obligat sa „ignore” informatii pastrare de catre administratorii unor site-uri – informatii ce sunt publice si pot fi gasite prin motoare de cautare interna sau link-uri din alte pagini indexate / retele de socializare / pdf-uri etc.

    La instalarea unui blog wordpress se exprima in clar optiunea de a fi sau nu indexat de catre motoarele de cautare.

  2. Corect Tudor. Dar pasul urmator, previzibil, este obligarea operatorului initial de date personale sa le protejeze. Aici Google era doar un intermediar, originalul a ramas neatins desigur. Daca insa intermediarul a incalcat legislatia speciala privind protectia datelor personale, nu cumva autorul propriu-zis a facut asta si mai abitir? 🙂

  3. Ideea este ca nu au „disparut” deloc cele (datele) intermediate, costa doar bani acum sa accesezi datele respective (Google nu percepea bani pentru ele pentru ca ii scoate din anunturi publicitare si alte lucruri)…

  4. Cred de altfel ca trebuie cumva sa evitam eroarea asta care se face relativ frecvent, ca g…ar fi „tot internetul.” Este doar partea cea mai vizibila, nu „tot” internetul, iar datele care conteaza foarte mult, in practica dreptului (si chiar in profesia asta) sint in Deep Web, si doar foarte partial in cel vizibil de pe google…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *