Comunicarea judiciară – știința eficienței în instanță

Am să încep* cu un citat din cartea mea ”Convinge Judecătorul. E scurt și, fără niciun fel de modestie, spune foarte multe. El sună așa: „Aș vrea să se cunoască, dacă este posibil, și firea judecătorului. Căci, după cum va fi aspru, blând, plăcut, grav, dur, iertător, va trebui să invocăm în interesul cauzei noastre însușiri care îi sunt pe plac, ori să atenuăm pe cele contrare firii lui”. Din păcate pentru mine, acest citat nu-mi aparține, deși îl găsiți în lucrarea mea. Are cam 2000 de ani, îi aparține lui Quintilian și e extras din monumentala lui lucrare ”Despre oratorie” sau ”Arta oratorică” cum a fost tradusă la noi.

Citatul spune un lucru banal: justiția e făcută de oameni. Judecătorii, ca și noi înșine, sunt supuși greșelii, au prejudecăți, au griji, obosesc mai repede sau nu, pot fi impresionați sau nu. Sunt, previzibil, oameni așa cum “descopeream” în cartea mea, iar dumneavoastră nu puteți vedea ghilimele pe care le pun. Dacă nu-i cunoaştem aşa cum sunt nu-i putem înţelege, iar dacă nu-i putem înţelege nu le putem oferi ceea ce au nevoie pentru a ne da în cele din urmă dreptate. Judecătorii au, ca și noi, virtuți și defecte omenești, de care trebuie să ținem seama. Aș vrea să semnez această reflecție ”Adrian Toni Neacșu”, dar ea îi aparține deja lui Quintilian și întregii istorii a retoricii juridice clasice.

Cu excepționalul lor simț practic profesorii de elocvență juridică din Roma antică ne-au lăsat moștenire exemple grandioase de sfaturi cu privire la tehnicile de persuasiune a judecătorului. Sfaturi concrete, spuse direct, sincer, deschis și fără ipocrizie. Majoritatea dintre ele sunt atât de actuale încât în cartea despre care v-am amintit mi-am însoțit aproape fiecare capitol, și sunt multe – 120, de un citat din Quintilian care practic este rezumatul observațiilor mele. Într-un fel mi l-am făcut pe Quintilian co-autor, deși evident regret că nu am putut să-i obțin acordul (și să-i dau partea cuvenită din drepturile de autor).

Ca să vă conving de actualitatea școlii clasice de elocvența în instanță, vă mai dau un citat din care ar părea că Quintilian este coleg cu noi, de exemplu în Baroul Argeș, și are cauze la instanțele noastre de astăzi.

Zice el ”Rareori sunt răsturnate hotărârile date de primii judecători, căci fiecare judecător vrea ca sentinţa colegului său să rămână valabilă, pentru că şi el, la rândul lui, va pronunţa una în procesul pe care îl judecă şi nu e bucuros să creeze un precedent care s-ar putea întoarce împotriva sa.”

Quintilian a descris perfect sistemul judiciar românesc de astăzi. Dincolo de aparențe, judecătorul face parte dintr-o structură profesională ierarhizată. Presiunea exercitată de instanțele superioare asupra lui este constantă. Tocmai datorită acestui mediu, judecătorul are de cele mai multe ori tendința naturală de a lua acea soluție în legătură cu care el crede că va rezista la instanța superioară. Nimeni nu-și dorește în mod deliberat să i desființeze sau să i se modifice hotărârea. Aceasta cu atât mai mult cu cât singurul sistem de evaluare profesională individuală al judecătorilor ține cont de numărul hotărârilor desființate, modificate sau casate. Statistica, dar sunt convins că şi experienţa dvs. personală, ne confirmă că într-adevăr aşa stau lucrurile. An de an doar 10% din hotărârile atacate la instanțele superioare sunt desființate sau modificate. Cifrele oficiale spun că doar 1 apel din 10 este admis. E o conformare la practica previzibilă a instanței superioare atât de naturală, atât de în firea omului, încât romanii ne puteau vorbi de ea încă de acum 2.000 ani și asta fără să călătorească în viitor. Ca și atunci justiția era înfăptuită de oameni, iar natura umană nu se schimbă.

Retorica clasică s-a format ca disciplină rigidă în jurul figurii centrale a oratorului. Ea a evoluat sute sau mii de ani ca știință și artă a elocinței. Ea este și acum uneori cunoscută drept arta discursului bene dicendi adică arta de a vorbi bine.

Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat radical. În instanțele noastre ca avocați avem din ce în ce mai puțin timp să vorbim. Asta chiar dacă și astăzi, în imaginarul colectiv, a vorbi ca un avocat încă mai înseamnă să fii bun orator, să vorbești cu patos, însuflețit ori să captezi atenția judecătorilor cu figuri retorice. Judecătorii sunt din ce în ce mai puțini dispuși să asculte și de multe ori se comportă mai ceva ca niște cronometre. Cunoaşteţi prea bine îndemnurile cu care ne zoresc, uneori prea insistent: pe scurt, apropiați-vă de sfârșit domnule avocat, sintetizați oricum amân pronunțarea să depuneți concluzii scrise. Așa cum poate am să vă arăt mai târziu au toate motivele să procedeze astfel, sunt ei înșiși supuși tiraniei timpului. Mai mult, judecătorul nu dă soluția pe baza impresiei pe care și-o formează în sala de judecată, în urma audierii pledoariilor, ci aproape întotdeauna în biroul său, după analiza cererilor din dosar.

Însă retorica nu a murit, s-a transformat. Esența ei perenă este surprinsă în câteva definiții care au intrat în tezaurul universal. Retorica este forța de a convinge, iar datoria retorului este să vorbească în așa fel încât să convingă spunea Cicero. În Galaxia Gutenberg în care ne aflăm, în care scrisul s-a generalizat, eu aș mai adăuga că datoria retorului modern, adică a avocatului, este și să scrie în așa fel încât să convingă. Mai exact să vorbească pentru a convinge judecătorul atât și atunci când i se permite și să scrie pentru a-l convinge ori de câte ori nu poate vorbi atât cât și-ar dori. Adică mai întotdeauna.

V-am vorbit până acum despre școala clasică a retoricii, m-am poziționat chiar în trena unor mari înaintași însă trebuie să recunosc sincer că în realitate teoria retoricii nu mă interesează. Absolut deloc, oricât i-aș cita.

Am fost multă vreme judecător, acum sunt avocat, sunt deci o persoană pragmatică prin excelență. Mă interesează orice mă ajută să fiu mai bun ca avocat, orice îmi crește șansele în mod real în fața instanțelor de astăzi, în fața judecătorilor de astăzi. Și din experiența dumneavoastră știți bine că asta e ceva destul de complicat. Cunosc bine instanțele, modul cum funcționează luarea deciziilor după ce ședința de judecată este ridicată, ori cum poți ajuta ca avocat judecătorul să ia decizia corectă pentru tine. Aceste lucruri mi-am propus să le împărtășesc, iar cărțile mele vorbesc despre judecătorii de astăzi și despre cum putem fi mai buni în fața lor.

Pentru că trebuia să dau un nume preocupărilor mele, și tocmai v-am arătat că ceea ce cunoaștem sub numele de retorică nu se prea mai potrivește, i-am zis comunicare judiciară. Puteam să fiu mai inspirat probabil, dar trebuie să ne mulțumim cu ce-am găsit. I-am și dedicat o carte voluminoasă, cam de 550 de pagini, ”Comunicarea judiciară eficientă”. Suntem departe însă de-a epuiza acest domeniu.

Deci, ce este comunicarea judiciară și ce poate face ea pentru noi?

Pentru că așa se cade, i-am găsit și o definiție, pe care am să v-o redau. Deci, comunicarea judiciară studiază procesele logice şi psihologice, precum şi formele lingvistice şi non verbale care influenţează eficienţa comunicării în cadrul instanţelor de judecată. Obiectul ei de cercetare ar fi comportamentul judiciar formal şi informal al subiecţilor implicaţi în soluţionarea dosarelor de judecată, relaţionarea complexă avocat – instanţă, procedeele, tehnicile, regulile și principiile care stau la baza procesului de comunicare în instanță, teoria și practica comunicării verbale și non verbale eficiente în spațiul tehnic care este sala de judecată.

Sună extrem de complicat, dar în realitate este vorba despre ceva extrem de simplu: despre procesul de comunicare dintre avocat şi judecător cu ocazia soluţionării dosarelor de judecată. Oricum, să lăsăm teoria complicată și să vedem lucrurile din perspectivă ceva mai concretă.

Ca şi retorica clasică a lui Cicero, comunicarea judiciară are un scop foarte precis determinat: persuasiunea, convingerea judecătorului.

Scopul oricărui avocat este să câștige procesul în care este implicat. Nu cred că-și propune cineva, în mod deliberat, să piardă. În gestionarea carierei lor avocații își propun diferite obiective generale personale, renume, bani, clientelă, faimă. Atunci când este în instanță însă, întregul comportament al avocatului este orientat către câștigarea cauzei. Tot ceea ce face în dosar se subordonează acestui scop extrem de precis. Depune cereri, ridică excepții, invocă apărări, pledează, pentru a obține maximul posibil din situația juridică a clientului său.

Putem merge mai departe cu acest raționament și să aducem în discuția noastră un al doilea truism: procesul nu poate fi câştigat decât de acela căruia instanţa îi dă dreptate. Pentru a câştiga, avocatul nu are decât o posibilitate: să convingă instanța să-i dea dreptate. Nu este vorba însă de instanța de judecată văzută impersonal, de o entitate abstractă, ci de judecătorul sau judecătorii din dosar, ca entități individuale, cu însușiri raționale și emoționale umane. Soluțiile nu ni le dau abstracțiunile, ci judecătorii. Judecătorii nu sunt mecanisme inerte și abstracte, ci persoane concrete, cu raționamente și emoții personale, cu concepții de viață și prejudecăți individuale, cu bune și rele, cu un nivel de pregătire științifică, profesională și de viață diferite de la caz la caz. Sunt cei pe care îi întâlniți zi de zi în dosarele pe care le aveți, deci pot să va iau ca martori. Nu există judecători standard, mai apropiați sau nu de un judecător ideal, ci o mulțime de judecători diferiți între ei. Judecători mai buni, mai slabi, mai atenți sau mai superficiali, mai calmi ori mai nervoşi, mai rezistenți ori mai supuși stresului și oboselii.

Pentru a câștiga, avocatul nu are decât singura posibilitate ca acest judecător extrem de concret să-i dea dreptate. Tocmai de aceea, comunicarea judiciară, adică comportamentul judiciar al avocatului, are ca finalitate persuasiunea judecătorului.

Comunicarea judiciară nu este neutră, nu comunici de dragul de a comunica, ci este un recipient pentru transmiterea de informații și judecăți. Ea este orientată mai mult decât orice altă formă de comunicare umană către persuasiune. Judecătorul trebuie convins de validitatea susținerilor și argumentației avocatului și trebuie determinat să reacționeze favorabil. Comunicarea judiciară este pragmatică prin excelență, nu este doar un exercițiu de stil și o expunere în gol a unor abilități comunicative.

De aici rezultă principala caracteristică a comunicării judiciare: eficienţa. Avocatul comunica pentru a convinge judecătorul şi nu poate face asta decât dacă comunică eficient.

Ca în orice proces de comunicare umană şi în comunicarea judiciară sunt implicaţi doi actori principali: emițătorul mesajului, adică avocatul, și receptorul acestuia, adică judecătorul. Îmi permit să spun că în procesul de comunicare judiciară destinatarul comunicării este cel puțin la fel de important ca și cel care comunică. Poate una dintre cele mai întâlnite erori în procesul de relaționare cu instanța este abstractizarea și idealizarea judecătorului. Scriem, vorbim și ne purtăm în mod egal în fața judecătorilor, indiferent care sunt aceștia. Ne adresăm impersonal pentru că așa ne obligă uzanțele, însă de cele mai multe ori nu vizualizăm nici măcar mental judecătorul ca individualitate psiho-somatică. Atunci când redactăm o cerere de chemare în judecată sau niște note scrise ne gândim de prea puține ori la cel ce urmează să le citească. Atunci când ne începem pledoaria finală, ne concentrăm mai ales pe demonstrația pe care o avem de făcut și prea puțin pe modul în care judecătorul din fața noastră o va percepe efectiv.

Ori, în viața reală lucrurile sunt mai complicate. Cititorii cererilor și notelor noastre sunt oameni reali, cu viață reală. Au familii, copii de luat de la scoală, au termene de respectat, telefoane care sună ori colegi care intra pe ușă și-i distrag atunci când citesc. Judecătorul care audiază pledoaria poate avea stări de oboseală sau plictiseală, se poate afla la sfârșitul unei ședințe de judecată extenuante, poate fi mai interesat sau nu.

Ori, prima condiție pentru a convinge judecătorul este ca el să înțeleagă întocmai ceea ce îi cerem să facă. Dacă nu înțelege repede, complet și corect solicitarea noastră, comunicarea este blocată, iar răspunsul instanței poate fi unul aleatoriu. Această constatare impune să acordăm o atenție sporită judecătorului concret din fața noastră și să luam acele decizii care îi vor permite judecătorului să citească mai ușor cererile și expunerile noastre, să le urmărească cu mai mare atenție și să le înțeleagă mai repede. Altfel spus, întregul comportament judiciar al avocatului, în scris și oral, nu trebuie lăsat la întâmplare, ci trebuie să fie un proces conștient de creștere a calităților lui persuasive.

Îmi veți spune că judecătorii nu obișnuiesc să spună cum citesc cererile sau cum ascultă avocații, așa încât nu avem de unde ști ce trebuie să facem pentru a le veni în întâmpinare.

Observația e corectă, din păcate comunicarea judiciară e una incompletă, întrucât îi lipsește feedback-ul. Însă această concluzie nu trebuie să dezarmeze.

Indiferent de insuficiența feedback-ului, legile comunicării funcționează peste tot la fel, în instanțe ca și în afara lor, peste tot unde vorbim de oameni. Faptul ca un judecător nu ne poate spune deschis că 10 pagini le citește, dar că 50 de pagini sunt deja prea multe, nu înseamnă că este un robot în care poți introduce câtă informație vrei. În aceeași notă, putem presupune că ar prefera ca textele scrise să fie cu diacritice, că în cererile de apel ar prefera ca motivele de nelegalitate și netemeinicie să fie clar individualizate și evidențiate, ori că ar prefera ca în cuvântul pe fond să nu ocupăm jumătate din pledoarie cu parcursul procedural al dosarului.

Judecătorul trebuie pus în centrul procesului nostru conștient de comunicare judiciară și trebuie să-i oferim orice are nevoie pentru a ajunge să ne înțeleagă poziția juridică și în cele din urmă să ne dea dreptate.

În unele critici amicale ale cărții mele ”Convinge judecătorul” mi s-a reproșat că am făcut un adevărat ghid de a-i face pe plac judecătorului și chiar de a-l linguși. Sau, cum spunea un confrate, un îndrumar de măgulire pas cu pas.

Parțial au dreptate, doar că asta mi-am și propus. Am vrut să prezint judecătorii așa cum sunt în realitate, cum iau deciziile, cum percep diferite acțiuni ale avocaților, într-un cuvânt ce le este și ce nu le este pe plac. Două capitole ale cărții chiar așa se numesc ”Ce vrea judecătorul” și ”Ce nu-i place judecătorului”. În treacăt fie spus, pregătesc o nouă lucrare care ar trebui să se numească ”Ce vor judecătorii?”, pe care sper s-o scriu chiar pe baza răspunsurilor lor.

Mi-am propus acest lucru, dintr-un motiv foarte simplu. Eficiența comunicării noastre judiciare și în cele din urmă eficiența noastră, ca avocați, depinde de judecător. Dacă nu-l cunoaştem aşa cum este în realitate nu-l putem înţelege, iar dacă nu-l putem înţelege nu-i putem oferi ceea ce are nevoie pentru a ne da în cele din urmă dreptate.

Observați probabil că am revenit în cerc la Quintilian, ceea ce înseamnă că mă apropii de sfârșit. Deci, îi facem pe plac, da, dar asta pentru a ne crește șansele de câștig. Îl punem într-o stare de confort, dar asta doar pentru a crea condițiile unei comunicări judiciare complete, în care mesajul juridic pe care îl transmitem are șansa de a ajunge cu adevărat la judecător și de a fi corect înțeles.

În concluzie, comunicarea judiciară este doar o formă actualizată a retoricii, aplicată practic relaţiilor care se stabilesc în instanţe, în legătură cu soluţionarea dosarelor. Ea ţine seama de faptul că procesul de comunicare are loc între persoane concrete, iar nu între abstracţiuni. Ca orice comunicare este supusă limitelor psiho-somatice, adică limitelor umane. Cunoscându-i legitățile interne, comunicarea judiciară poate fi controlată și îmbunătățită, în vederea creșterii eficienței ei. Primul pas pentru controlul comunicării judiciare este cunoașterea nevoilor și cerințelor destinatarului ei, judecătorul. Urmează un proces conștient de conformare și adecvare a comunicării la condițiile concrete în care aceasta are loc și la persoana judecătorului. De aici trebuie să urmeze studiul amănunțit al regulilor și tehnicilor pentru creșterea forței interne de persuasiune a scrisului și vorbitului, cele două canale de comunicare în instanță.

* Material pregătit pentru expunerea orală în cadrul evenimentului Ziua Avocatului Român, Baroul Argeș, 24 iunie 2016.

2 thoughts on “Comunicarea judiciară – știința eficienței în instanță

  1. „Pentru a câștiga, avocatul nu are decât singura posibilitate ca acest judecător extrem de concret să-i dea dreptate”

    Ce ne facem însa dacă judecătorul NU este și extrem de incoruptibil?
    Mai rău, ce ne facem dacă o soluție de fond -CORUPTA- este refuzata „colegial” de a fi corectata la instanta de control judiciar?
    Câți dintre avocăți cer în instantele de control, analiza înregistrărilor audio? Mai niciunul!
    Avem mecanisme tehnice de identificare în timp real a stării de incoruptibilitate a judecătorilor instantelor, adică direct la deschiderea ședințelor de judecată?
    Tehnic- exista pe plan mondial, dar în Just-RO se refuza a se implementa legal o asemenea soluție, iar strămutarea/recuzarea sunt 2 instituții aproape himera….
    De aici și încrederea in Just -RO ajunsă la cote alarmante.

    Dacă ar fi să convingem – un judecător incoruptibil – prin utilizarea onestă a a arsenalului judiciar, atunci DA, știința compunerilor legale si a elocventei judiciare precise ar trebuie sa fie suficiente. Dar de prea multe ori NU este asa…Iar corupția judiciara – chiar si netratata sistematic- ne dovedește contrariul! Exemplu -manipularea sistemica a ECRIS-ului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *