Comunicarea judiciară – sau paralela adevăr-dreptate în instanță

De cele mai multe ori, se ajunge în instanță cu un scop bine definit: Stabilirea Adevărului Absolut, de Necontestat, pentru Eternitate. Doar că Adevărul, paradoxal, se rezumă, în viaţa cotidiană, la a avea dreptate.

A avea dreptate în secolul în care trăim pare a fi adevărata ideologie. Tot ce susținem argumentat este strict pentru ca cineva să aibă dreptate și altcineva să piardă în acest joc, care pornește de la vechea dispută între BINE ȘI RĂU. Uneori nici nu mai contează DE CE ne contrazicem, pentru că intrăm cu înverșunare în miezul unui păcat originar. Ori, cum spunea Al Pacino în filmul Pact cu Diavolul, Vanitatea este de departe păcatul meu preferat, cam acesta e laitmotivul în contraziceri, pe orice temei ar fi acesta, orgoliul are de suferit ori de cate ori dreptatea nu se află de partea noastră, fie că este vorba de o terță persoană cea care ne acordă această dreptate, fie că este vorba de o instituție, prin instanța de judecată.

Așadar, suntem vanituoși, este în firea lucrurilor să fie așa, începând cu cel mai vechi proces din istorie, cel al lui Adam și al Evei, față de judecătorul suprem , iar la nevoie apelăm la tertipuri, doar pentru a ne demonstra punctul de vedere, tertipuri de genul celui folosit de Adam, în apărarea sa, la afirmația că nu el a luat mărul din pomul Cunoașterii binelui și răului, ci Eva i-a dat să guste, cu alte cuvinte, nu este EL autor principal la această presupusă infracțiune, ci mai degrabă o victimă colaterală, nici măcar complice, pentru că probabil și pe atunci complicele primea aceeași pedeapsă ca autorul infracțiunii, fiind o formă de participație. Eva a reacționat firesc, în același mod, învinovățind șarpele pentru comiterea infracțiunii, parcă apelând indirect la invocarea cauzelor de exonerare de la răspundere, repet, de orice fel ar fi ea, când de fapt rezultatul mai grav s-a produs, mărul fiind luat din Pom, iar cei doi fiind principalii vinovați de săvârșirea acestui fapt.

Sub aspectul intenției, se pare că și cea mai mica culpă era pedepsită cu izgonirea din rai, pentru eternitate, toți participanții la infracțiune fiind pedepsiți în raport cu condiția lor, umană sau nu, și în raport de argumentele folosite în apărarea lor, pedeapsa fiind in personam.

Izgonirea aceasta, însă, a reprezentat restabilirea echilibrului și a dreptății, mă întreb? Nu cumva a provocat milenii de întrebări, de incertitudini, de frustrări în mintea tuturor, când iertarea ar fi fost soluția în acest caz, așa cum ne învață atât doctrina religioasă cât și cea juridică, până la urmă. Așadar, daca intervenea împăcarea părților prin orice formă de mediere, probabil că mersul lucrurilor ar fi fost altul, cel puțin în plan metafizic.

De ce alegem să ne judecăm totuși, și am creat atâtea legende și povești despre judecată? De unde dorința aceasta de a ni se acorda dreptatea, o dată pentru totdeauna, dreptate care atestată de o parafă și o semnătură oficială, transformă faptul în ADEVĂR şi o face opozabilă în relație cu terții?

Cred că răspunsul este știut de toată lumea: sunt mai multe adevăruri, în funcție de interesul prezentat. Oricine are interes, se poate prezenta în instanță pentru a i se da dreptatea cuvenită raportat la adevărul prezentat. De aici și termenul de comunicare. Fiecare parte, prezintă sub aspect legal, partea sa de adevăr, susținut de probe temeinice, personal, sau apelând la cunoscători ai dreptului, care cunoscători, deși ar putea face o interpretare juridică a speței prezentate și ar putea propune o soluționare a conflictului existent între părți, continuă, pe aceeași linie indicată de partea vătămată, pentru că, la rândul lor, au şi ei un interes: onorariul. Dar mă întreb, așa-zisul adevăr prezentat șlefuit, asemeni diamantelor, nu cumva e țesut astfel încât să pară adevăr, susținut chiar și cu cele mai credibile silogisme? Cu alte cuvinte, acest adevăr creat nu e cumva o minciună care pleacă de la o ipoteză care ar putea fi adevărată, dar care, țesută, este departe de Adevărul Absolut? Și cum ar putea pretinde judecătorul, confruntându-se cu două povești aparent credibile, să stabilească un echilibru care să mulțumească pe fiecare dintre părți, iar soluția sa să rămână definitivă și irevocabilă, pentru eternitate? Nu mai bine a procedat Judecătorul în conflictul originar? Pedeapsa a fost soluția perfecta pentru estomparea conflictului.

Dar, cum judecătorii exercită și ei un serviciu public, prin urmare există un oarece interes, chiar într-un secol în care medierea pare o altenativă morală, trebuie să dea dreptate uneia dintre poveștile prezentate deja denaturat, cu influențe subiective de ambele părți, pentru că în asta constă serviciul pe care îl fac. Cine argumentează mai bine, câștigă, și nu orice, ci dreptate, dreptate care de cele mai multe ori înseamnă bani, nu principii, nu morală, nimic, doar bani, indiferent care dintre părți îi primește.

Justiția a început să fie de fapt o mare afacere, pe care o practicăm ca niște buni antreprenori ce suntem, iar comunicarea judiciară se transformă într-o negociere de afaceri, foarte elaborată. Ca în orice afacere, poți câștiga foarte mult, chiar dacă nu ai investit decât timp în niște termene de judecată, speculând neștiința unora, ignoranța altora sau nepriceperea Legiuitorului, care de cele mai multe ori nu poate anticipa Totul, ca un narator realist, ci lasă loc de interpretare, tot interesat, în slujba celor ce vor specula, comunicând, procurând pentru sine sau pentru alții un avantaj, sau poți pierde, pentru că altcineva are resurse, de cele mai multe ori materiale, care dau peste cap orice silogism principial. Până la urmă, cine adună probe în favoarea sa, speculând eventualitatea unui proces? Cel ce este de bună-credință, sau cel de rea-credință? Noi am inventat terminologia, așa cum am inventat și prezumția de nevinovăție. De cele mai multe ori, o parte-vătămată de bună-credință nu are și resursele materiale pentru a se lupta ca Don Quijote cu morile de vânt, fie pentru că nu are banii necesari, fie pentru că nu are planul de probatoriu bine structurat. Iar în acest caz, dreptatea va fi de partea ei? Cine o va crede în instanţă, când va susţine, cu toată demnitatea ei: Onorată instanţă, nu am crezut că propriul meu fiu va vinde imobilul la care am muncit atâţia ani şi mă va da afară, pe drumuri? De unde să ştiu că trebuia făcut contract de vânzare cumpărare cu clauză de uzufruct? Este copilul meu, am vrut să-l ajut. Şi totuşi instanţa va da o soluţie în favoarea cumpărătorului de bună-credinţă care a plătit un preţ şi care nu a ştiut cine este adevăratul proprietar în cauză, realitatea probelor fiind total diferită de Adevărul Absolut în speţă.

Şi cel mai probabil avocatul cumpărătorului va ţine un discurs elaborat, apelând la toate textele de lege care îi dau dreptate în cauză, deşi moral nu, şi-şi va încasa onorariul, probabil şi cel de succes, mulţumit în sinea lui că a fost o speţă atât de simplă, pe care orice absolvent de Drept ar fi soluţionat-o în acelaşi mod, planificând deja o vacanţă de vis alături de cei doi copii ai săi, fără a se gândi vreo secundă la batrâna fără pensie, scoasă afară din casă, care nu şi-a putut plăti un avocat bun, care să negocieze pentru ea, sau să facă vreun apel la viciile de consimţământ, care cel mai probabil va cerşi pentru o paine şi va muri înainte de vreme, întrucât nimeni nu i-a dat cu parafă DREPTATE. Povestea ei va fi repede uitată, întrucât cu toţii ştim că volumul de muncă în instanţă este incredibil, ritmul unei zile este atât de alert, încât nu avem timp pentru sensibilităţi de acest gen, avocaţii au de încasat onorarii grele, cercetarea avocăţească o vezi doar prin filme, iar în sistemul nostru, fără probe, poate să lipsească.

Toată lumea este mulţumită că dreptatea a fost stabilită, motivarea hotărârii a fost şi ea bine susţinută de argumente şi probe, universul poate să-ţi continue ritmul firesc. Până la urmă, Judecătorul Originar a lăsat o întreagă lume cu incertitudini şi frustrări, cu ce poate afecta mersul lumii o bătrână lăsată să moară pe drumuri, cu sau fără dreptate negru pe alb?

ANCA GIRIGAN
CONSILIER JURIDIC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *